A bintitrè Nuembre de la nnata mille ottucentu ottanta quattru, stia la gente ‘ncora a casa ritirata ddhra duminica doppu menzadia...

Inizia così la poesia forse più famosa nella comunità di Caprarica di Lecce, scritta dal Sac. Oronzo Verri nel 1947, per raccontare un evento 'storico' e 'miracolistico'. La leggenda e la fede narrano di un uragano che nel 1884 fu bloccato, salvando così l'abitato di Caprarica, dal provvidenziale intervento di Sant'Oronzo che - da quel momento - divenne protettore del Paese assieme a San Nicola. La poesia continua descrivendo quest'evento visto e vissuto dai diversi 'personaggi' del paese: le zite, l'arciprete, la mamma con i bambini, il papà, etc. Ed ogni anno, da 135 anni, la comunità religiosa e civile festeggia questo momento, con una processione che termina con i fuochi all'ora dell'evento richiamato, tra storia e fede.

Nel 2019, in occasione dei 135 anni da questo evento entrato nell’immaginario e nel patrimonio collettivo dell’intera comunità, anche per riqualificare la strada ove si narra sia avvenuto l’evento, l’Amministrazione Comunale ha deciso di porre alcune installazioni permanenti degli artisti Isaia e Ferruccio Zilli http://www.isaiazilli.it/ che ritraggono alcune delle figure più suggestive della poesia: le tre zite, l'arciprete in preghiera, la mamma con i bambini, il papà, lu “zunfiune” – l’uragano stesso con la testa che pare essere un serpente ed un albero spezzato. L’Amministrazione ha voluto inserire queste installazioni nel “percorso” della Biblioteca di Cortile e di Campagna, perché Sant’Oronzo dell’Uragano, la sua devozione popolare, rappresentano un pezzo importante della cultura del piccolo borgo Città dell’Olio, da sempre legato ad una agricultura forte e da un indissolubile legame che è perdurato nei tempi.

 

SANTU ‘RONZU TE LU RACANU' (Sac. Oronzo VERRI - 1947)


Audio file - Poesia "A bintitrè Nuembre" - Voce narrante: Gabriele Polimeno"

 

I – A bintitrè Nuembre de la nnata

 mille ottucentu ottanta quattru,

 stia la gente ‘ncora a casa ritirata

 ddhra duminica doppu menzadia.

 II – Ddhru giurnu, de tre zite Craparise

 era la festa, e li parienti icini

 iane minatu a mmienzu a lu paise

 treni, fiuri, turnisi e candilini.

 III – All’una, de la serra se partia

 nu spamintusu rusciu ndimuniatu –

 Gridau la ‘Ndriana: “De la fierruia

 lu papore, serai, se ‘nda scappatu”. 

 IV – Se ‘mpopula la chiazza – A nnu mumentu

 lu fumulizzu face l’aria scura;

 se scatinane lampi, treni e ghientu…

 nuanta segna a tutti la paura.

V - ‘Mpisu a lu cielu cala nnu zunfiune;

 scardina, gnutte, sdradica, scunquassa,

 e, sturcenduse comu sirpintune,

 riduce terra piana de ddhru passa.

   VI – Ramure, strazze, pampane, cappieddhri

 parune all’aria crauli de lu gliernu,

 fitandu comu tanti sciucarieddhri…

 erane an terra e ni paria lu ‘Nfiernu!

VII – Mamme cu li lattanti an brazze e an piettu;

 auri piccinni strinti a lu fustianu;

 ‘nfirmi fusciuti fore de lu gliettu;

 siri cu li guagnoni an cueddhru e a manu. 

  VIII – A ddhru ni rifugiamu? A ddhru fuscimu?…

 A campagna, alla chesia, a la cantina?…

 Nun c’è locu, né tiempu nni scundimu:

 L’ira de Ddiu ni secuta: è bicina!

IX – Se sente allora tra ddhra cunfusione,

 l’arciprete Marullu pridicare:

 “Fede e curaggiu: de la distruzione

 lu Santu ‘Ronzu nestru n’ha sarvare”.

  X – “O Santu ‘Ronzu ‘nticu Prutittore,

 aggi armenu pietà de l’innucenti;

 cerca pé nnui perdunu a lu Signore;

 lluntana sti periculi prisienti.

  XI – “Diesti pé nnui lu sangu a Gesù Cristu,

 e mò ni lassi comu scanusciuti?…

 Se vuei nni sarvi, lu mumentu è uistu:

 ce sire sinti tie, se nu mi gliuti?”

 XII – Rimbomba la campana – Signu Santu!

 De dece manu a bandulu è sunata…

 Se mmiscane a ddhru senu gridi e chiantu

 de la gente dimerta e scunfidata.

     XIII – ‘Ntise lu Santu… nnanzi a l’abitatu

 de mendula è schiantatu n’arvirune;

 poi s’ausa e bascia, ma però frinatu

 sempre de Santu ‘Ronzu lu zunfiune.

XIV – Alla putea de frunte a lu palazzu

 quattru amici faciane lu patrunu;

 s’iane date le carte de lu mazzu,

 ma senza ‘ncora lle cuffrunta ognunu.

 XV – Tre cumpagni, minandule, fuscera

 intra la chesia de la sacristia;

 ‘Ronzu Centonze, ca tinia primera,

 le cose an pauda e rretu a quiddhri scia.

 

XVI – Lu forte andulisciare scatinàa

 lu campanaru a vela, e a ddhru mumentu

 ceddhri putia pinsare, ca bastàa

 cu ‘nde scoppa na spinta de ddhru glientu. 

XVII – Lu ‘Ronzu sta rriàa, quandu n’uccettu,

 comu llanzatu de lu campanaru,

 propu dicisu ffazza nu dispiettu,

 ccise ddhru pueru ‘Ronzu paru, paru! 

XVIII – E dire, ca a maritusa, fissatu

 Tantu, ca a nuddhra chesia mai trasia,

 “Cu te trasane ccisu e sfracellatu”

 rraggiata, mescia Peppa li dicia.

 

XIX – Lu campanaru intantu sculumbàa

 subra la lamia de la sacristia,

 ca all’urtu, e pé lu caricu spundàa,

 e sutta a petre e chianche seppellia.  

 

XX – ‘Ronzu Nnicola Grecu cunsiglieri,

 Masi Conte, De Vitisi Paulinu,

 ‘Ronzu Nicola Grecu messu e uscieri,

 e Minicu centonze Callurinu.

 

XXI – “Oh spinturati, ce distinu maru”

 - gridane le muglieri e li parienti –

 “Ssutta li piezzi de lu campanaru!”…

 Tutti uardane, e ceddhri facia nienti.

 

XXII – Nu figliu pé paura nu trasia;

 pé nu fare cchiù dannu a ddhri parieddhri,

 n’auru cu stompa subra se dulia…

 - Chiamara “Tata” e nu rispuse ceddhri!…  

XXIII – Ma doppu n’ura li carusi arditi

 li piezzi chianu, chianu ‘nde lliara

 de subbra a ddhr’infelici seppelliti,

 e sarvi tutti cinque li cacciara. 

XXIV – E le campane?--- Tisa lu zunfiune

 mmienzu la strata ‘nde spinculisciau

 la grande, e la piccinna a nu truncune

 de lu pilastru ‘mpisa se fermau.

XXV – Sulamente lu ‘Ronzu disgraziatu,

 rimasu de nu piezzu a truncu ccisu,

 subbra l’artare, tuttu ‘nsanguinatu,

 de San Bicenzi lu ‘mpuggiara stisu. 

XXVI – Nu ssacciu, se li ficera funzione;

 ma pé mancanza de campane, certu

 rimase senza senu e sperazione,

 ossia, senza l’unori de lu muertu.

XXVII – Giusti fini de Ddiu! …però la manu

 scusa, ma certa de lu Prutittore

 nu ni lassau, fintantu lu raganu

 de tuttu lu paise nu ssiu fore.

XVIII – Intra l’urtima casa de la scisa

 Giuseppe Verri ‘nfirmu stia curcatu;

 lu cannizzu spundau, ristandu tisa

 sula ddhra parte an capu a lu malatu. 

XXIX – ‘Ronzu Mazzeu, striu de sidici anni,

 tandu cu quattru pecure rriàa,

 e a lu parite, pé scansare danni,

 de lu sciaardinu “Illa” se paràa.

XXX – De tutte e ddoi le manure spurrau

 lu parite cu conza frabbicatu;

 tisa la sula stozza ‘nde ristau,

 a ddhru lu maru ‘Ronzu stia ‘ngucciatu.

XXXI – Pecure sarve, e ‘Ronzu senza nienti;

 e ssaccia ognunu, senza se scraeddhra

 pé ddhr’auru nume ci li dae la via,

 ca de tandu ristau “lu PECUREDDHRA”. 

 XXXII – Turnau la carma e ssiu l’arcubalenu.

 Crisciu, ca Santu ‘Ronzu se ‘nfacciau,

 e de lu Cielu pracidu e serenu

 nu salutu a Craparica mandau.

XXXIII – E’ storia quista; e se cirvieddhru umanu,

 prima cu crìscia a tantu Prutittore,

 spetta cu bìscia e tocca cu le manu,

 o nu bole capisca, o è senza core!

Installazioni permanenti degli artisti Isaia e Ferruccio Zilli